Dă-ne, Doamne, lumea de pomană. Tu oricum te duci, că ești bătrân. Nimeni nu mai pune gen pe geană, fii boier, fii om, nu fii hapsân.
Nimeni nu mai are somn, nu are un butuc să-și pună capu-aiurea. Tu te faci că plouă, Te dai mare. Gâdele-a și ridicat securea…
Dacă există cântece care nu mai au nevoie de alte cântece precum orbii de baston, atunci acesta poate fi. Despre un vițel dus la tăiere, care privește – trist, legat pe fundul căruței – o rândunică zburând în înaltul libertății ei. “Nu te mai jeli”, îl apostrofează fermeierul. „Cine te-a pus să fii vițel?! De ce n-ai și tu aripi?”. Nouă întrebarea nu trebuie să ne-o pună fermierii. Ne-o punem singuri. („Dona…” este, din punct de vedere morfologic, o interjecție onomatopeică. Un oftat epic – mai pe înțeles).
