Faptele eroice ale românilor din timpul Primului Război Mondial au intrat în atenția cineaștilor imediat după încheierea marii conflagrații. Însă perioada când au umplut rolele de film, dar și sălile cinematografelor a fost în timpul vieții lui Sergiu Nicolaescu, cunoscut pasionat al subiectelor istorice.

Bătălia de la Mărăşeşti, din august 1917, a fost cea mai semnificativă victorie a Armatei române în Primul Război Mondial, revista „Time“ notând chiar că „apărarea frontului la Mărăşeşti a fost cea mai strălucită faptă de arme săvârşită vreodată de români“.

Evocarea acestui moment într-un film de lungmetraj s-a numărat printre obiectivele lui Sergiu Nicolaescu încă de la finalul anilor ’70. Una dintre stenogramele discuţiilor sale telefonice, datată 21 iunie 1978 şi aflată în dosarul de urmărire informativă deschis pe numele său la 8 februarie 1978, sub numele conspirativ de „Ştefan Nicolau“, arată că cineastul semnase deja un contract cu Casa de Filme nr. 5 pentru filmul „Mărăşeşti“, scenariul fiind scris de Vintilă Corbul şi Eugen Burada. Pentru că Dumitru Fernoagă îl anunţase că nu are cum să introducă prea curând filmul în planul de producţie, Sergiu Nicolaescu discutase deja cu o altă casă de film, în intenţia de a-şi vedea cât mai curând proiectul materializat. Până la urmă, filmul nu s-a mai realizat deloc, până în 1989, cel mai probabil plecarea celor doi scenarişti în Franţa fiind argumentul decisiv pentru care povestea a rămas „la sertar“.

Scopul: rolul lui Carol I

După Revoluţie, ideea a revenit în prim-plan, dar de data aceasta Sergiu Nicolaescu a colaborat cu omul politic Corneliu Vadim Tudor, colegul său din Senat, la scrierea unui scenariu mult mai amplu despre participarea României la Primul Război Mondial. Cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea ţării în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I avea să moară curând după.

sergiu nicolaescu
Sergiu Nicolaesc în rolul Regelui Carol I. FOTO: cinemagia

Pe 25 iunie 1997, invitat fiind în emisiunea „Milionarii de la miezul nopţii“, Sergiu Nicolaescu afirma: „Port barbă, ceea ce înseamnă că pregătesc un rol. Este vorba despre un film care se petrece în Primul Război Mondial, vreau să joc rolul lui Carol I, pe care l-am mai jucat în 1977 (n.r. – în serialul „Războiul independenţei“ şi lungmetrajul „Pentru Patrie“). În 1914, regele a murit. Eu îl voi juca pe rege în ultima perioadă a vieţii sale. Este o şansă uriaşă pentru un interpret – pentru că eu nu mă consider actor, n-am jucat decât rolurile care mi se potriveau – să poată relua un personaj din urmă cu două decenii. Voi filma şi moartea regelui, Carol a murit de inimă rea şi există suficiente motive să se creadă că s-a sinucis. «Triunghiul morţii» se va numi filmul, dar deocamdată n-am banii…“. O bună parte a filmărilor au avut loc, într-adevăr, în vara anului 1997, dar Sergiu Nicolaescu n-a primit aprobarea pentru a filma la Castelul Peleş, aşa că scenariul a fost refăcut, cineastul renunţând la rolul bătrânului monarh şi atribuindu-şi-l în schimb pe cel al generalului Alexandru Averescu. La vremea respectivă, partidul politic din care făcea parte Nicolaescu, Partidul Democraţiei Sociale din România, se afla în opoziţie, iar la conducerea Ministerului Culturii, instituţie ce are în subordine Muzeul Naţional Peleş, se afla Ion Caramitru, relaţiile dintre cei doi fiind glaciale.

Până la urmă, Sergiu Nicolaescu l-a interpretat din nou pe Carol I, în docudrama „Carol I – Un destin pentru România“, care a avut premiera pe 9 mai 2009. De data aceasta, cineastul a putut filma fără probleme atât la Castelul Peleş, cât şi la Palatul Cotroceni.

Film terminat cu bani de-acasă

De fapt, Caramitru n-a fost singurul rival care a încercat să-i pună „tălpi“ lui Nicolaescu, profitând de contextul anilor respectivi. Cineastul povestea, cu ocazia lansării peliculei: „Pornind de la «Dacii» am trecut cu filmele prin mai toată istoria României, dar nu m-am putut apropia de Primul Război Mondial. În primul rând, din cauza revoluţiei ruse din 1917, care a avut o covârşitoare importanţă în desfăşurarea războiului, şi în al doilea rând, datorită rolului jucat de Casa Regală. Regimul comunist evita cele două subiecte. După Revoluţie mi-am propus împreună cu Vadim Tudor să realizăm un film cu acest subiect. Filmul a fost făcut cu bani foarte puţini, ceea ce m-a obligat la filmări extrem de rapide. Eram la Mihai Bravu, un poligon militar, lângă Călugăreni, locul unde îmi desfăşuram filmările. Aveam peste 1.300 de militari MApN şi jandarmi. Într-o dimineaţă nu au venit utilajele necesare filmărilor de la studioul din Buftea. Am dat telefon directorului studioului proaspăt privatizat, Lucian Pricop, care mi-a răspuns că, dacă nu plătim în avans, a primit ordin să nu mai trimită echipa de filmare, pentru care aveam contract. Aşa ceva nu mai auzisem! În situaţii din acestea poţi face infarct! Am luat legătura cu studioul din Chişinău, care mi-a trimis în două zile o echipă de filmare şi utilajul necesar. Mai aveam zece zile de filmare când un coleg, Mircea Daneliuc, care devenise director RoFilm – producătorul filmului – dispune întreruperea filmărilor. Bineînţeles, eu mi-am văzut de treabă. Sunt chemat la Radu Gabrea, care era preşedintele Oficiului Naţional al Cinematografiei. Ce credeţi că mi-a cerut? Să-i dau în scris că voi termina filmările, altfel răspund cu averea personală. Nu mai erau bani pentru terminarea filmului. Trebuia să găsesc urgent o soluţie. Personal am dat aproape toţi banii care mi se cuveneau filmului, devenind astfel şi eu cofinanţator. Cred că este un caz unic la noi“. Nicolaescu a reuşit să-l convingă în cele din urmă pe Dan Voiculescu să devină producător al filmului şi a mai obţinut sponsorizări importante şi de la Banca Naţională a României şi Bancorex.

„Nu ne prăbușim, domnule general“

„Triunghiul morţii“, film ce rememorează cele mai reprezentative momente ale campaniei din anul 1917, bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, exemplele de eroism ale căpitanului de mitraliori Grigore Ignat şi ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, dar şi trădarea prințului Alexandru Sturdza, care a trecut la inamic, a avut premiera pe 21 mai 1999, la cinematograful „Patria“. Distribuţia a fost una de excepţie şi a reunit foarte multe nume mari, precum Silviu Stănculescu, Maia Morgenstern, Ilinca Goia, Eusebiu Ştefănescu, Virgil Andriescu, Cristian Şofron, Matei Alexandru, Ştefan Velniciuc, Ştefan Bănică Jr., Mihai Constantin, Ion Dichiseanu, Iurie Darie, Vlad Ivanov, Valentin Teodosiu, George Alexandru, Ernest Maftei şi Constantin Cotimanis.

Una dintre secvenţele filmului „Triunghiul morţii“ recreează scena faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut inspiraţia de a insera un fragment din jurnalul lui Octavian Goga, uşor modificat şi rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi moralişti, miniştri ce s-au vândut o viaţă întreagă, parlamentari contrabandişti… Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare“. Dialogul este şi astăzi extrem de apreciat şi circulat periodic pe reţelele de socializare.

„Pădurea spânzuraţilor“, sub bagheta lui Ciulei

Un alt film important a cărui acțiune se petrece în timpul Primului Război Mondial este „Pădurea spânzuraţilor“, care a avut premiera la 16 martie 1965 şi a obţinut ulterior prestigiosul premiu pentru „Cea mai bună regie“ la Cannes, fiind cea mai valoroasă, dar și ultima creaţie cinematografică din palmaresul regizorului Liviu Ciulei, care mai cuprinde încă două titluri: „Erupţia“ (1957) şi „Valurile Dunării“ (1960). Ideea unui film dedicat romanului lui Liviu Rebreanu circula de mai multă vreme. Un prim proiect de ecranizare data din anul 1926. Scenariul fusese scris de căpitanul Alex. Demetrescu, dar intenţiile acestuia nu s-au materializat.

Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț
Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în “Pădurea spânzuraților”. FOTO: cinemagia

Ulterior, în 1960, a existat propunerea ca filmul să fie realizat în regim de coproducţie. Regizor urma să fie un italian, Glauco Pellegrini, iar Apostol Bologa urma să fie interpretat de un actor francez, Gérard Blain. Deşi Pellegrini a venit la Buftea şi a realizat chiar probe fotografice cu mai mulţi actori români, afacerea a căzut. Peste trei ani, revista „Cinema“ anunţa, chiar în primul său număr, că „artistul emerit Liviu Ciulei se pregăteşte să înceapă, nu peste multă vreme, filmările la «Pădurea spânzuraţilor», scenariul fiind realizat după opera lui Rebreanu de către Titus Popovici“. Filmul a intrat în producţie la 29 iunie 1963, iar filmările au avut loc între 14 ianuarie şi 31 mai 1964. Exterioarele s-au turnat în judeţul Braşov (Purcăreni, Feldioara, Hoghiz, Araci, Prejmer, Rotbav), judeţul Cluj (Bonţida, Turda) şi la Bucureşti, iar interioarele la Buftea. Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciubotăraşu, Liviu Ciulei, György Kovács, Anna Széles, Gina Patrichi, András Csiky, Emmerich Schäffer, Costache Antoniu, Emil Botta, László Kiss, Nicolae Tomazoglu, Constantin Brezeanu, Ion Caramitru, George Aurelian, Mihai Mereuţă, Gheorghe Cozorici, Mariana Mihuţ, Toma Caragiu, Nae Roman, Valeriu Arnăutu, Ferenc Bencze, Alexandra Polizu şi Angela Moldovan. Pentru rolul lui Apostol Bologa a fost ales Şerban Cantacuzino, cu care au şi început filmările.

Totuşi, după două săptămâni, Liviu Ciulei s-a răzgândit. „Liviu m-a chemat să stăm de vorbă, deşi eu ştiam că începuseră filmările, am crezut că e pentru teatru. Când mi-a spus: «Uite, m-am gândit să joci tu Apostol Bologa», să cad jos. Nu eram la primul film, dar nu mai avusesem niciun rol de anvergură. La filmări, din punct de vedere organizatoric, totul a fost ireproşabil. Pregătirea, echipa, decorurile, fiecare pas era cu mult dinainte pregătit. La Braşov am stat două luni, acolo am filmat începutul şi sfârşitul filmului. Lângă Cluj-Napoca, la Bonţida, am filmat toată povestea cu castelul. N-a fost simplu. Liviu avea masa de montaj cu el şi monta la hotel seara, după filmare“, şi-a amintit Victor Rebengiuc cum a ajuns să interpreteze personajul care l-a consacrat în cinematografie.

„Zurlie a fost şi Ecaterina când a plecat printre bărbaţi, să lupte pe front“

Stela Furcovici
Stela Furcovici, cu un rol de excepție. Captură foto

Viața Ecaterinei Teodoroiu a inspirat numeroşi regizori încă din perioada romantică a cinematografiei româneşti. Pe 29 iulie 1921 era organizată premiera filmului „Ecaterina Teodoroiu“, în regia lui Nicolae Barbelian, cu Marietta Rareş în rolul principal. Lungmetrajul, o producţie a Societăţii „Mormintele Eroilor de Război“, îmbina imagini din jurnalele de actualităţi ale vremii cu secvenţe filmate în aprilie 1921, în împrejurimile Braşovului.

Familia regală, cu ochii pe Ecaterina

A urmat „Ecaterina Teodoroiu – Eroina de la Jiu. Episod din războiul de întregire a neamului românesc“, în regia lui Ion Niculescu-Brună, o producţie Soremar-Film, filmată în august-septembrie 1930 la Bucureşti şi în judeţul Gorj, la Târgu-Jiu, Văideni şi Şoimăneşti. Pe lângă actori ca Felicia Frunză (Ecaterina Teodoroiu), Mielu Constantinescu (Mareş), Aristide Ştefănescu (Nicolae Teodoroiu) şi Ducy D’Alvern (Spioana), mama eroinei a fost jucată chiar de Elena Teodoroiu, iar comisarul Ioan C. Popilian, care trăise şi el evenimentele narate, şi-a interpretat propriul rol. La fel ca precedentul film care i-a fost dedicat Ecaterinei Teodoroiu, producţia lui Brună a inclus şi imagini reale, de arhivă, cu Regina Maria vizitând spitalul în care era îngrijită eroina. Premiera de gală a avut loc pe 8 ianuarie 1931, la cinematograful „Femina“, în prezenţa întregii Familii regale, a guvernului, a înalţilor demnitari şi a corpului diplomatic acreditat la Bucureşti.

Vedetele, învinse de o „tinereancă“

Următorul film care a avut-o protagonistă pe Ecaterina Teodoroiu a fost realizat de Dinu Cocea, după un scenariu semnat de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă. „Deşi construit după legile dramaturgiei genului biografic, filmul nu se limitează la o simplă reconstituire a existenţei Ecaterinei Teodoroiu. Evocând momentele cele mai semnificative ale participării ei la lupta dusă de poporul nostru în zilele dramaticei încleştări din timpul Primului Război Mondial, filmul îşi propune să scoată în evidenţă trăsăturile de caracter care au făcut dintr-o simplă fată de ţărani din Vădenii Gorjului o eroină de prim-plan a istoriei neamului românesc şi prin aceasta să ofere spectatorilor de azi – şi cu deosebire tinerei generaţii – un exemplu înălţător de dăruire“, nota regizorul în referatul care însoţea scenariul ce a primit avizul necesar pentru intrarea în producţie la 5 octombrie 1977.

Filmările au început la 28 februarie 1978 şi au continuat până în iunie, la Târgu-Jiu, Padina, Pucioasa, Târgovişte şi Bucureşti. Distribuţia a inclus nume ca Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Ion Caramitru, Mihai Mereuţă, Cornel Coman, Alexandru Virgil Platon, Julieta Szönyi şi Ion Lupu. Paradoxal, rolul titular a revenit unei necunoscute, o angajată a Teatrului de Stat din Turda – Stela Furcovici. Deşi fuseseră avute în vedere circa 200 de actriţe din toată ţara, printre care şi vedete ale marelui ecran, precum Aimée Iacobescu, Violeta Andrei şi Irina Petrescu, anonima Stela l-a cucerit pe Cocea graţie temperamentului ei expansiv. „M-am oprit la ea fără să o cunosc. O remarcasem într-o poză şi am chemat-o la probă. Semăna foarte bine, temperamental, cu Ecaterina Teodoroiu, despre care mă documentasem un an întreg. Stela Furcovici nu era actriţă, era «tinereancă». La teatrul din Turda era figurantă… Am dat probe cu vreo 30-40 de actriţe până să o găsesc pe ea. Actoriceşte, unele erau mult mai bune decât ea, dar nu aveau temperamentul ei zurliu. De ce zurliu? Păi, zurlie a fost şi Ecaterina Teodoroiu când a plecat printre bărbaţi, ca să lupte pe front“, îşi explica decizia regretatul regizor.

O monedă de aur antică dovedește că un împărat roman din secolul al III-lea, eliminat din istorie ca fiind un personaj fictiv, a existat cu adevărat, susțin oamenii de știință. Descoperirea este de un interes deosebit pentru istoria Transilvaniei și a României, potrivit managerului interimar al Muzeului Național Brukenthal, Alexandru Constantin Chituță, notează BBC.

„Pentru istoria Transilvaniei și a României în special, dar și pentru istoria Europei în general, dacă aceste rezultate vor fi acceptate de comunitatea științifică, ele vor însemna adăugarea unei alte figuri istorice importante în istoria noastră”, a declarat Alexandru Constantin Chituță.

Moneda care poartă numele lui Sponsian și portretul său a fost găsită acum mai bine de 300 de ani în Transilvania, cândva un avanpost îndepărtat al Imperiului Roman. Considerată a fi un fals, aceasta fusese închisă într-un dulap de muzeu.

În prezent, oamenii de știință spun că urmele de zgârieturi vizibile la microscop dovedesc că a fost în circulație acum 2.000 de ani.

Profesorul Paul Pearson de la University College din Londra, care a condus cercetarea, a declarat pentru BBC News că a fost uimit de această descoperire.

„Ceea ce am găsit este un împărat. Era o figură despre care se credea că este un fals și care a fost dată la o parte de experți. Dar noi credem că a fost real și că a avut un rol în istorie”, a declarat Pearson.

Moneda din centrul poveștii se afla printre un mic tezaur descoperit în 1713. S-a crezut că este o monedă romană autentică până la jumătatea secolului al XIX-lea, când experții au suspectat că ar fi putut fi produsă de falsificatorii din acea vreme, din cauza designului lor rudimentar.

Lovitura finală a fost dată în 1863, când Henry Cohen, cel mai mare expert în monede al vremii de la Bibliothèque Nationale de France, a luat în considerare această problemă pentru marele său catalog de monede romane. El a spus că acestea nu erau doar falsuri „moderne”, ci și prost făcute și „imaginate în mod ridicol”. Alți specialiști au fost de acord și până în prezent Sponsian a fost respins în cataloagele academice.

Dar profesorul Pearson a bănuit contrariul când a văzut fotografii ale monedei în timp ce făcea cercetări pentru o carte despre istoria Imperiului Roman. El a putut distinge zgârieturi pe suprafața acesteia, despre care a crezut că ar fi putut fi produse de faptul că moneda a fost în circulație.

El a contactat Muzeul Hunterian de la Universitatea din Glasgow, unde moneda fusese ținută închisă într-un dulap împreună cu alte trei monede din tezaurul original, și a întrebat dacă ar putea colabora cu cercetătorii de acolo.

Aceștia au examinat toate cele patru monede la un microscop puternic și au confirmat în revista PLOS 1 că într-adevăr existau zgârieturi, iar modelele erau compatibile cu faptul că monedele au fost purtate în poșete.

O analiză chimică a arătat, de asemenea, că monedele au fost îngropate în pământ timp de sute de ani, potrivit lui Jesper Ericsson, care este conservatorul muzeului de monede și a lucrat cu profesorul Pearson la acest proiect.

Sub un microscop puternic, cercetătorii au văzut urme de zgârieturi
Sub un microscop puternic, cercetătorii au văzut urme de zgârieturi

Cine a fost Sponsian

Cercetătorii cred că acesta a fost un comandant militar care a fost forțat să se încoroneze ca împărat al celei mai îndepărtate și greu de apărat provincii din Imperiul Roman, numită Dacia.

Studiile arheologice au stabilit că Dacia a fost izolată de restul imperiului roman în jurul anului 260 d.Hr. A existat o pandemie, un război civil, iar imperiul se fragmenta.

Înconjurat de dușmani și izolat de Roma, Sponsian și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil, protejând militarii și populația civilă din Dacia până când ordinea a fost restabilită, iar provincia evacuată între 271 și 275 d.Hr., potrivit lui Jesper Ericsson.

„Interpretarea noastră este că el a fost însărcinat să mențină controlul asupra armatei și a populației civile, deoarece erau înconjurate și complet izolate”, a spus el. „Pentru a crea o economie funcțională în provincie, au decis să-și bată propriile monede”.

Această teorie ar explica de ce monedele sunt diferite de cele de la Roma.

„Este posibil ca ei să nu fi știut cine era împăratul real, deoarece a existat un război civil”, spune profesorul Pearson.

„Dar ceea ce aveau nevoie era un comandant militar suprem în absența unei puteri reale din partea Romei. El a preluat comanda într-o perioadă în care era nevoie de comandă”.

Odată ce cercetătorii au stabilit că monedele erau autentice și că au descoperit ceea ce ei credeau a fi un împărat roman pierdut, au alertat cercetătorii de la Muzeul Brukenthal din Sibiu, în Transilvania, care deține, de asemenea, o monedă sponsiană. Aceasta făcea parte din moștenirea baronului Samuel von Brukenthal, guvernatorul habsburgic al Transilvaniei. Baronul studia moneda în momentul morții sale, iar povestea spune că ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să scrie un bilet pe care scria „autentic”.

Creatorul romanului românesc modern a scris la opera de bază a sa timp de șapte ani, creația bazându-se pe personaje reale. Prima variantă a romanului s-a numit “Zestrea”

În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu publică în Revista Fundațiilor Regale, sub titlul Mărturisiri, povestea nașterii și scrierii celui mai important roman al său și poate al literaturii române, Ion.

O capodoperă literară, la care a lucrat nu mai puțin de șapte ani, pornită de la o întâmplare petrecută în satul unde locuiau părinții săi.

“Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observație. Nici măcar nu am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia”, povestește scriitorul.

Liviu Rebreanu menționează că scena s-a petrecut în satul Prislop, aproape de Năsăud, unde tatăl scriitorului era învățător. Se întâmpla într-un moment în care tocmai părăsise cariera militară pentru a se dedica scrisului, spre dezolarea părinților, care țineau să-l vadă ori militar, ori preot.

În continuarea mărturisirilor sale, autorul spune că după întâmplarea cu țăranul care sărutase pământul a apărut în sat un alt eveniment care l-a marcat. Un țăran văduv, dar bogat, și-a bătut fiica într-un mod barbar, aceasta fiind scăpată din mâinile tatălui de vecini. Pe fată o chema Rodovica și păcatul ei era că a rămas însărcinată cu cel mai sărac om din sat. Pățania acestei fete a fost transformată într-o nuvelă pe care Liviu Rebreanu a intitulat-o “Rușinea”, dar care a rămas nepublicată.

Acesta își amintește că tot în zilele petrecute în sat a stat mai mult de vorbă cu un tânăr țăran, Ion Pop al Glanetașului, flăcău muncitor dar foarte sărac.

Ion și dragostea pentru pământ

“Din toate vorbele lui se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunța de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost vorba de o ființă vie și adorată. Ascultându-i jelania, mi-am adus aminte de omul care a sărutat deunăzi pământul, afară, pe hotar, pe ascuns. Și mi-am zis că flăcăul acesta, Ion al Glanetașului, dacă ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrățișeze și e, ca și cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai mare ardoare”, își continuă mărturisirea Liviu Rebreanu.

Făcând legătura între cele trei momente trăite, scriitorul și-a conturat astfel un viitor schelet de roman, în care Ion al Glanetașului, cel însetat de pământ, trebuia să-i sucească mințile Rodovicăi, pentru a o lua de nevastă împreună cu pământul ei, pe care să-l sărute drept simbol al posesiunii. Inițial, scriitorul spune că a vrut să denumească romanul Zestrea.

Toate aceste evenimente se petreceau după răscoalele țărănești din anul 1907, care zguduiseră statul din rădăcini, iar cărțile citite de autor în perioada cu pricina, pe tema revoltelor oamenilor de la sate, au deschis pentru romanul lui Liviu Rebreanu orizonturi mai largi, în care problema pământului i se părea mai vastă.  A conceput astfel un roman în mai multe volume, gândind că este mai comod pentru cititor o trilogie, plecând de la cele trei ținuturi românești dezlipite pe atunci de la patria mamă.

Autorul mai precizează că o întâmplare din familia sa, unde o soră a fost aproape să se mărite cu un preot din zona Sătmarului, a venit ca mănușă în completarea a  materialului documentar pe care îl adunase  pentru scrierea romanului. Sora logodită i-a înapoiat celui care o ceruse de nevastă verigheta, iar ea s-a căsătorit mai târziu cu un profesor de liceu.

“Căsătoria mi-a fost necesară, pentru că prin ea am putut urzi niște fire, care să-mi servească mai târziu în celelalte două părți ale trilogiei”, spune autorul, lucru care l-a ajutat în final să dea familiei Herdelea înfățișarea din roman.

Nemulțumit de primele scrieri

Autorul spune că a fost total decepționat de primele scrieri la roman, începute în primăvara anului 1913, adunate în vreo 300 de pagini scrise la urgență. I-au trebuit trei ani să-și pună cap la cap materialul de care dispunea, iar în august 1916 Liviu Rebreanu a reluat de la zero opera sa.

“Descrierea drumului până la Pripas și chiar a satului și a împrejurimilor corespund în mare parte realității. De când romanul Ion a devenit prea cunoscut, și satul Prislop a dobândit o faimă, pe care nu a nădăjduit-o niciodată. Inutil să vă spun că elevii din Năsăud se plimbă deseori până la pripas, urmând pașii lui Titu Herdelea și ai surorilor lui, căutând să fixeze cu precizie locul unde s-a întâlnit Titu cu d-na Roza Lang și altele, și altele”, mărturisește Liviu Rebreanu.

Patru ani i-au trebuit autorului să-și scrie opera sa de căpătâi, alegându-și însă un nou titlu, Ion, plecând de la considerentul că numele are o însemnătate hotărâtoare asupra soartei celui care îl poartă.

“În Ion am lucrat într-un fel și până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa. Mai mult, el trăiește și azi, necăjit și amărât, copleșit de copii, vreo șapte. Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet țăran ca vai de capul lui, pe când cel din roman se știe câte pozne și totuși ce carieră face înainte de a muri asasinat”.

14 octombrie 1916 este un moment de glorie despre care s-a scris prea puțin în cărțile de istorie: populația civilă a reușit să stopeze o încercare a trupelor germane de a ocupa orașul Târgu-Jiu.

„Gata oricând! Eroii de la Podul Jiului“, peliculă regizată de Sergiu Prodan și Silviu Tripăduș, care va fi lansată în cinematografe de Ziua Națională, 1 Decembrie 2022, completează seria de lungmetraje autohtone dedicate reconstituirii faptelor de arme ale românilor din timpul Primului Război Mondial.

Filmul este co-regizat de către Sergiu Prodan, cunoscut publicului românesc datorită producției „Patul lui Procust“ (2002), și Silviu Tripăduș, care a fost totodată și producătorul lungmetrajului, pe un scenariu scris tot de către cei doi, având la bază manuscrisul cercetașului Grigore Popescu, unul dintre protagoniștii episodului petrecut în toamna anului 1916.

Din distribuție fac parte atât actori consacrați, precum Liviu Cheloiu, Daniel Nuță, Radu Botar, Maria Obretin, Valeriu Bâzu, Eugen Titu, Pompiliu Ciochia şi Cătălina Romaneț, cât și neprofesioniști, precum artistul plastic Mihai Țopescu şi frații Emanuel și Robert Cercelaru, aceștia fiind descoperiți chiar în cadrul preselecțiilor desfășurate de realizatori în județul Gorj. Filmările au avut loc la Târgu-Jiu și în împrejurimi, inclusiv la Muzeul Arhitecturii Populare din Curtișoara, iar producătorii promit că vor mai realiza în perioada următoare încă două pelicule dedicate cercetașilor-eroi din Primul Război Mondial, trilogia urmând a fi reunită sub genericul „Gata oricând!“. Scenariul peliculei „Gata oricând! Eroii de la Podul Jiului“ include și un personaj interpretat de Cătălina Romaneț, Polina, care face trimitere la Ecaterina Teodoroiu (1894-1917), una dintre eroinele autentice ale istoriei noastre.

Curajul care a trecut granița

La 14 octombrie 1916, populația civilă, alături de cercetași, polițiști și câțiva militari activi, a reușit să stopeze o încercare a trupelor germane de a ocupa orașul Târgu-Jiu. Eroismul providențial al gorjenilor a fost evocat la vremea respectivă și de ziarul britanic „The Times“, iar 17 ani mai târziu, regele Carol al II-lea a decorat oraşul cu „Virtutea Militară“, în semn de omagiu pentru totalul devotament de care aceștia au dat dovadă în acel moment de referință.

După doi ani de neutralitate, Consiliul de Coroană, întrunit la 27 august 1916, a decis intrarea României în Primul Război Mondial, de partea Antantei, însă, în ciuda euforiei inițiale, armata română a suferit în toamna acelui an înfrângeri grele atât pe frontul din Transilvania, cât și pe cel sudic, din Dobrogea. La începutul lunii octombrie, cu efectivele împuținate, lipsiți de tehnică de luptă adecvată și fără sprijin din partea aliaților, soldații români nu au putut împiedica trupele germane să treacă Carpații.

În contextul în care frontul fusese stabilit în mai multe puncte aflate în perimetrul județului Gorj, o confruntare importantă a avut loc la Rasovița în data de 14 octombrie 1916, iar armata română a ieșit victorioasă, 2.500 de soldați germani fiind uciși sau capturați. Însă, în același timp, în urma deplasării batalionului ce avea misiunea de a apăra orașul Târgu-Jiu, aflat la 15 kilometri distanță, acolo mai rămăsese doar o companie de miliție, condusă de căpitanul Genică Sadoveanu și alcătuită doar din soldați bătrâni, slab înarmați, care erau utilizați în general pentru păstrarea ordinii publice în spatele frontului și paza obiectivelor. În acest gol s-a strecurat mai întâi o companie de vânători inamică, urmată apoi de o alta, din Divizia 11 Bavareză, încercând să ocupe orașul. Grigore Popescu, un adolescent de 13 ani, cercetaș în Legiunea „Domnul Tudor“, originar din Vălari, sat ocupat de nemți în seara precedentă, a fost cel care i-a alarmat pe locuitorii orașului.

Ioan C. Popilian, comisarul-erou

Comisarul de poliție Ioan C. Popilian a fost cel care și-a asumat organizarea unei rezistențe. S-a trecut la mobilizarea sergenților de stradă și a unui număr mic de civili – inclusiv elevi cercetași, femei și bătrâni – și împreună cu efectivul redus al companiei de miliție s-au îndreptat spre podul de peste Jiu. Având și cunoștințe militare, Popilian a amplasat luptătorii astfel încât să dea impresia că podul este apărat de către trupe ale armatei regulate. „A luat din muzeul de la Primărie armele vechi şi iarbă de puşcă, a eşalonat femeile şi pe sergenţi de-a lungul digului Jiului şi le-a spus să tragă când pe partea cealaltă a digului apar trupele germane“, nota Al. Doru Şerban în cartea sa „Personalităţi care au fost în Gorj“.

comisarul popilian
Comisarul Popilian, liderul rezistenței. FOTO: Wikipedia

Relatările despre lupta propriu-zisă sunt numeroase, însă dincolo de subiectivitatea evidentă a fiecărei mărturisiri, rămâne de netăgăduit rezistenţa opusă timp de câteva ore, până la sosirea Compania a 13-a a Regimentului 95 Infanterie, care a și reușit să alunge definitiv inamicul. „A fost unul dintre cele mai mari și mai înălțătoare tablouri ale neamului – copii între moșnegi luptând alături pentru țară, amestecați cu câțiva țărani și civili, iar lângă ei, imediat în spatele lor, mai multe femei venite și ele să ajute, pansând pe răniți, cărând munițiuni soldaților până pe linia de luptă sau încurajând pe luptători. Și toți aceștia erau veniți aici cu voia lor, neîmpinși de nimeni, nemânați de nimeni decât de dragostea de țară și de iubirea de neam“, scria și generalul Constantin Găvănescul, viitor șef al misiunii militare atașate pe lângă Principele Moștenitor Carol, în lucrarea sa „Războiul nostru pentru întregirea neamului“.

La rândul său, Popilian a acordat în anul 1933 un amplu interviu publicației „Ilustraţiunea română“, în cadrul căruia a rememorat clipele prin care a trecut: „Mărturisesc că, după aproape șaptesprezece ani, și acum simt căldura acelor clipe de îmbărbătare pe care mi le oferise măreţul spectacol al bătrânilor, femeilor şi copiilor hotărâţi să moară până la unul. Minunați oameni! (…) Ne întâmpină o ploaie de gloanțe. Pe la jumătatea podului, câțiva căzură. Un glonte mă lovi la cap și un altul la picior. În vălmăşagul luptei nu simţii nici gloanţele, nici durerea. Doar şiroaiele de sânge îmi arătau că plătisem pe loc tributul de sânge. Îndârjit peste măsură, continuai atacul, ceea ce a determinat pe nemți s-o ia la fugă“.

Oraș decorat cu „Virtutea Militară“

La 3 august 1933, regele Carol al II-lea emitea un decret prin care se conferea medalia „Virtutea Militară“ mai multor localități din România, pentru eroismul dovedit în luptele din Primul Război Mondial. Printre acestea, se număra și orașul Târgu-Jiu, alături de Mărășești, Mărăști şi Iași. Câteva luni mai târziu, la 7 octombrie 1933, suveranul însuși, însoțit și de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voievod, a fost prezent în orașul gorjean, pentru a-i înmâna personal decorația primarului Vasile Arjocianu.

Mult timp un subiect tabu, atentatul din decembrie 1920 arată dimensiunea pericolului real când un revoluționar confuz ideologic e ajutat din umbră de serviciile sovietice, dar și de un grup de comuniști radicalizați.

8 decembrie 1920, ora 14:45. O bombă explodează în clădirea Senatului. Atentatul e soldat cu trei morți, iar multe persoane din Parlamentul României sunt rănite. Pe lista celor care au fost ucise, ca urmare a exploziei „mașinii infernale“ din sala Senatului, sunt personalități cunoscute în acei ani. Dimitrie Greceanu (ministrul Justiției), Demetrie Radu (episcop al Eparhiei de Oradea Mare) și Spirea Gheorghiu (senator) și-au pierdut viața din cauza exploziei. Ultimul a agonizat mai multe ore înainte de a deceda la Spitalul Colțea. Printre cei grav răniți a fost Constantin Coandă, președintele Senatului.

Însă bomba, realizată de teroristul Max Goldstein, simpatizant comunist, cu ajutorul a doi comuniști, Leon Lichtblau și Saul Ozias, nu a avut efectul dorit. Goldstein voia un mare masacru în rândul clasei politice, după cum va explica în următorii ani. Poate doar faptul că procesul de confecționare a bombei avusese loc într-un atelier improvizat, deci fără a beneficia de tot necesarul pentru aceasta, a diminuat efectele exploziei și nu s-a ajuns la o tragedie la scara celei din Bulgaria din 1925 (atentatul din Biserica Sf. Nedelia, din Sofia, în urma căruia 150 de persoane au murit și aproape 500 au fost rănite). Autoritățile de la București au intrat imediat în alertă.

Primul partid care s-a delimitat de atentat a fost Partidul Socialist Român, înainte ca vreo autoritate să anunțe orice bănuială privind faptul că un membru al acestei formațiuni politice ar fi în spatele atacului cu bombă. Conducerea mișcării din România face apel la clasa muncitoare să-și păstreze calmul și să respingă orice încercare de a atrage pe calea actelor individuale, și-și exprimă credința că atentatorii vor fi dovediți străini de organizațiile muncitorești. Aveau semnale, dar nici partidul nu știa clar cine-s autorii. Goldstein era cunoscut mai ales de subterana comunistă, în frunte cu Ghelbert Moscovici (șeful rețelelor clandestine în acea perioadă).

Mașinăria infernală

Detaliile exacte despre atentat vor fi puse cap la cap doar aproape un an mai târziu, când autorul principal a fost prins. La 21 noiembrie 1921, comisarul regal Constantin Cernat și Vintilă Ionescu au mers cu Goldstein, prins în urmă cu doar două zile, pentru a reconstitui atentatul. „Pe la ceasurile 9 în seara zilei de 7 decembrie 1920, Max Goldstein a plecat acasă, strada Stelei no. 15, împreună cu Loni Lichtblau (n.r. – Leon Lichtblau). Lădița cu bombe a fost adusă de Loni până la locul așezărei în Senat. Împreună au intrat prin locul viran dinspre Carol, între cele două clădiri ale Universității, au înconjurat partea de nord a vechei clădiri ale Universității și prin o ușe laterală dinspre vest au pătruns în gardul ce dă în marele antret-coridor de la față. Au stat ascunși până la ceasurile 12 noaptea. Când totul se liniștise, au ridicat scările și cu ajutorul unui passe-partout au deschis ușa principală de la intrare în Senat, după ce încercase fără să reușească a se introduce pe la ușa bufetului”, se arată în raportul făcut la locul atentatului.

senat comunism
Sala Senatului, după explozie. FOTO: ANIC

Patru ore și jumătate a durat aranjarea „mașinăriei infernale”. Cutia cu bombe a fost așezată după perdeaua din „spatele Tronului”, din sala de plen a Senatului, arată un raport al Siguranței Generale din noiembrie 1921. Bombele au fost așezate înăuntru în poziție verticală. Între bombe erau așezate brichetele și ceasornicul. De una dintre rotițele ceasornicului care învârtea deșteptătorul era pusă o sârmă de capătul căreia era așezată o lamă care prin învârtirea sârmei făcea să fie presiune pe butonul de la brichete. Acestea aprinzându-se, au transmis focul prin ajutorul unui fitil special spre obuze.

Explozia era planificată pentru ora trei după-amiază, când era anunțată deschiderea ședinței Senatului. Leon Lichtblau s-a dus la cursuri în ziua atentatului, în timp ce Max Goldstein a dormit. După atentat, la scurt timp, Goldstein și Lichtblau au părăsit Bucureștiul. Saul Ozias, deși a ajutat cu materiale pentru bombă, nu a fost de acord cu alegerea ca loc a Senatului, iar în seara amplasării nu fusese acasă.

Bâjbâială în descoperirea vinovaților

Atentatul de la Senat i-a luat prin surprindere pe agenții Siguranței Generale, cei care urmăreau îndeaproape reprezentanții cunoscuți ai mișcărilor revoluționare și care aveau de cele mai multe ori oameni infiltrați în interiorul acestora. Urmează câteva luni în care autoritățile nu au vreo pistă clară.

Primul suspect, un anume Timofei Chirilor. Aflat la muncă în București, ca șofer la Prefectura Capitalei, Chirilor era autorul unui atentat asemănător, în urma căruia murise episcopul din Debrecen (Ungaria), potrivit datelor din documentele Siguranței Generale. Atentatul fusese făcut cu câțiva ani înainte. Pista s-a dovedit a fi una falsă. Așadar, autoritățile au reluat cercetările. Rând pe rând, agenții Siguranței au încercat toate variantele posibile de identificare a unor potențiale persoane care să fi fost motivate ideologic pentru comiterea de acte teroriste sau care să fi avut conflicte majore de muncă: iredentiști maghiari, studenți de origine basarabeană, angajați ai Parlamentului, foști angajați ai Parlamentului, persoane care erau în conflict cu deputați sau cu miniștri. De exemplu, cu câteva zile înainte de atentat, pe numele ministrului Comunicațiilor venise o anonimă în care era amenințat cu moartea. Aceasta a trecut nebăgată în seamă de ministru și de autorități.

O pistă a fost și Alecu Constantinescu, recent evadat din închisoarea Jilava. Simpatizantul comunist Alexandru Vodă, informator al Siguranței Generale, îi spune locotenentului Ioan Bianchi faptul că e sigur că atentatul a fost organizat de șeful mișcării ilegale din România, acesta fiind ajutat de o parte dintre fugarii de la Jilava (evadați la 2 decembrie 1920). În vizorul autorităților a intrat și Oscar Bordo, „fost șef al detectivilor și spionilor de la Viena”, după cum arată o notă semnată de șeful Serviciului Special de Siguranță Brașov.

Primele menționări

Abia la 20 aprilie 1921, Brigada de Siguranță Ploiești trimite o notă în care indică numele lui Goldstein ca posibil atentator: „Suntem informați că comitetul comunist de acțiune clandestină și în special conducători ai acestei acțiuni Heinrich Sternberg și Max Goldstein («ciung de mână stângă»), evadat dela Prefectura Poliției Capitalei și Poliției Bârlad, nu ar fi fost străin de atentatul săvârșit la Senat și că în această afacere ar fi amestecați și câțiva ruși din Basarabia“, se arată în documentul autorităților. Informația e dublată de o a doua sursă, adică de un comerciant din Iași care a anunțat autoritățile că într-un tren spre București „trei ruși“ vorbeau de atentatul de la Senat și îl pomeneau pe Max Goldstein.

max goldstein acte
Unul dintre documentele false deținute de Max Goldstein. FOTO: ANIC

La 31 mai 1921, deja Siguranța Generală avea certitudinea că în spatele atentatului este Max Goldstein și apropiați ai săi. „La no 31748 cu onoare raportăm că din cercetările făcute de noi până în prezent s-a stabilit că autorul principal al atentatului de la Senat este un oarecare Max […] Este organizatorul secțiunii teroriste din România […] Actualmente se află la Odessa unde conduce școala pentru pregătirea elementelor teroriste de câte trei membri numite «troici» destinate atentatelor“, explică o notă a agenților celor din Chișinău pentru Directorul Poliției de Siguranță, din 31 mai 1921. Iar informația era confirmată și de Moise Broitman, arestat la 18 mai 1921, care a dat detalii despre Goldstein și acțiunile subversive.

În preajma țării natale

Max Goldstein a fost în continuă mișcare după atentat, însă mereu a revenit în apropierea României. La 22 septembrie 1921, autoritățile din Sofia i-au eliberat lui Max Goldstein un certificat de identitate pe numele de Saul Belinski, „locuitor al Sofiei pe strada Liulin, no,5, la vârsta de 27 ani“, cetățean bulgar de origine letonă, după cum arăta documentul semnat de primar și viceprimar, din dosarele Siguranței Generale.

O lună mai târziu, Goldstein a trecut granița în România. Astfel, pe 19 noiembrie 1921, Goldstein a trecut frontiera și a ajuns aproape de Călugăreni. Surprins de soldat în timp ce căra o valiză suspectă, sergentul Alexandru Heringa l-a invitat pe Max Goldstein la pichet pentru declarații. Goldstein a încercat mituirea sergentului, dar acesta a refuzat. În drum spre pichet, Goldstein a decis să-l împuște pe Alexandru Heringa. Toată confruntarea a avut loc în apropierea localității Călugăreni din județul Vlașca, adică la aproximativ 25 de kilometri de Dunăre. Urmărit, teroristul comunist a tras în încercarea de a scăpa de forțele de ordine care încercau să-l prindă. Până la urmă a fost arestat. Revoluționarul a fost dus la interogatorii pentru mai multe zile, trimis în închisoare, dar judecarea sa va fi făcută doar odată cu faimosul „Proces din Dealul Spirii“.

Procesul din Dealul Spirii

Procesul din Dealul Spirii, desfășurat în perioada ianuarie-iunie 1922, a fost cel mai mare proces anticomunist din perioada interbelică. Aproape 300 de comuniști au fost judecați, majoritatea pentru afilierea la Internaționala a III-a comunistă, activități ilegale sau pentru terorism, așa cum a fost cazul unui grup mic de inculpați, printre care Max Goldstein, Saul Ozias și Leon Lichtblau.

Leon Lichtblau COMUNISM
Leon Lichtblau, unul dintre cei trei teroriști. FOTO: ANIC

Comuniștii au derulat o întreagă campanie de promovare a faptului că nu aveau nicio legătură cu atentatul de la Senat sau alte încercări de eliminare a politicienilor. „Proletariatul român nu trebuie împins pe calea violențelor sau, dacă va fi împins, să se știe că nu noi, ci însăși oligarhia stăpânitoare i-a arătat drumul“, puncta Lucrețiu Pătrășcanu la începutul anului 1922, într-un articol din „Socialismul“ (19 ianuarie).

De partea cealaltă au fost avocați precum Dem Dobrescu (decanul Baroului București), Take Policrat, Basil Sepeanu (membru al PNȚ în anii 30 și primar al Sectorului II Negru din București), Eliad Românul, Constantin Titel-Petrescu (viitor lider al Partidului Social-Democrat). Ordonanța definitivă de 232 de pagini a fost citită în trei limbi, română, rusă și maghiară. Numai această primă etapă a ținut mai bine de o săptămână, până pe 31 ianuarie 1922, după cum explică Stelian Tănase în volumul despre Goldstein și familia acestuia, „Povestea unui terorist. Haos & anarhie“. Procesul a avut parte și de alte momente controversate: de la scene dramatice (persoane care au leșinat), la reacții nepotrivite ale autorităților (pălmuiri ale acuzaților) sau greve ale foamei.

La 20 februarie, după aproape o lună de la începerea procesului, 37 dintre acuzați sunt eliberați, urmând a fi judecați în stare de libertate, după ce o parte dintre inculpați făcuseră greva foamei timp de aproape o săptămână. Printre cei eliberați: Ilie Moscovici, Constantin Popovici, Ion Mirescu (viitor deputat PSD), Elek Koblos (viitor șef al PCdR în anii 1924-1928), Moscu Cohn (omul cu banii pentru comuniști în anii ’30).

Singur împotriva tuturor

În timpul audierilor, Max Goldstein i-a spus în față ministrului de Interne că numai el este de vină pentru că l-a determinat să comită atentatul, în urma „terorii dezlănțuite” împotriva clasei muncitoare. Max Goldstein a dat impresia că nu era în deplinătatea facultăților mintale. Întreaga justificare pentru atentatul de la Senat a fost lupta pe care o ducea împotriva burgheziei și a clasei care conducea România în anii ’20. Printre afirmațiile care arătau instabilitatea lui Goldstein erau şi cele că în obuzele pentru atentate erau „adunate toate suferințele muncitorimii” sau că, dacă ar fi fost liber și ar fi văzut că acuzații comuniști fac greva foamei, ar fi făcut un nou atentat.

MAX GOLDSTEIN
Max Goldstein, anarhist, nu bolșevic. FOTO: ANIC

Audierile lui Goldstein au stârnit cel mai mare interes. Urmăritorii procesului au așteptat cu nerăbdare să vadă ce spunea cel care pusese pe jar autoritățile timp de mai bine de jumătate de an. „Atentatorul dela Senat e nebun? Azi a fost judecat procesul atentatorului dela Senat. Pentru prima oară balcoanele sunt arhipline. Jos, Max Goldstein vorbește plimbându-se asemenea unui leu în cușcă. Când vorbește despre crimele burgheziei încleștează pumnul mânei stângi și scrâșnește din dinți, cu brațul de lemn al dreptei răsfoiește niște manuscrise“, scriau jurnaliștii ziarului „Dimineața“. Explicațiile lui Goldstein privind motivele care au stat la baza acțiunilor sale au continuat pe linia discrepanței mari între cei cu bani, nu neapărat clasa burgheză, și muncitori.

Nu se poate spune că Max Goldstein a acționat în cazul atentatului de la Senat de pe poziții leniniste. Într-o scrisoare trimisă în martie 1924 către presa de stânga, teroristul a recunoscut că la punerea bombei era mai mult influențat de ideile anarhiste. Unul dintre martorii citați, istoricul Nicolae Iorga, a cerut declararea ca nebun a lui Max Goldstein. La final, impresia generală era următoarea: Goldstein e agent în slujba Moscovei, dintr-o grupare teroristă, nu și membru al PCdR.

În timpul procesului, un specialist în chimie a explicat amănunțit că montarea deficitară a bombei folosite pentru atentatul de la Senat a diminuat cu mult potențialul acesteia. În cazul în care bomba ar fi fost bine construită, aproape toți cei din sală ar fi murit. De altfel, unul dintre obuze nu a explodat. Dimensiunile tragediei din 8 decembrie 1920 puteau fi mult mai mari.

Amnistii, condamnări și o moarte inedită

Guvernul a decis la începutul lunii iunie amnistierea celor acuzați de delicte politice, lucru motivat de căsătoria Principesei Maria cu Prințul Iugoslaviei și de însănătoșirea Principesei Elisabeta. Erau amnistiați cei acuzați de: provocare sau participare la greve, propagandă clandestină sau împotriva formei de guvernământ, fapte care cad sub prevederile Legii privind spionajul pe timp de pace, trecerea frauduloasă a frontierei, rebeliuni, delicte de presă. Pe de altă parte, nu beneficiau de amnistie cei acuzați de crime și delicte de înaltă trădare, spionajul militar, atentatele.

200 de acuzați au fost eliberați în urma amnistiei. Avocații apărării insistă asupra măririi numărului de amnistiați. Alți 16 vor fi eliberați la 13 iunie 1922. După ce s-a terminat lista cu persoanele amnistiate, au rămas cu o condamnare definitivă 16 persoane. Cei rămași în închisoare au făcut recurs, dar Consiliul Superior de Revizie a respins acest demers și a decis continuarea executării pedepsei la Fortul Jilava. Cele mai cunoscute nume erau Max Goldstein, Lupu Goldstein, Ion Olteanu, Saul Ozias (care nu era însă prezent la proces, fiind fugit) și Constantin Agiu. La 26 iunie 1922, Consiliul de Război al Corpului II Armată, secția I-a, a pronunțat sentința prin care Max Goldstein era condamnat la muncă silnică pe viață, Saul Ozias primea zece ani de închisoare, Ion Olteanu era condamnat la opt ani de închisoare. De asemenea, Lupu Goldstein a fost condamnat la cinci ani de închisoare, iar Constantin Agiu la opt ani.

Saul OziaSs comunism
Saul Ozias a primit 10 ani de închisoare. FOTO: ANIC

Pedepse și mai grele au fost decise pentru persoanele condamnate în contumacie: Leon Lichtblau, Rebeca Goldstein, Sura Catap, Iosef Neidman, Mihail Simciuk, Strul Berger, Dobre Chitiș, Maria Simoniu, Atanasie Ghecu, Moise Hirig, Simon Levinsky, Gelbert Moscovici, Haia Hutschneker, Abram (n.r. – Abraham) Grinstein, Paul Goldstein și Constantin Palade au fost condamnați la muncă silnică pe viață. Max Goldstein va avea parte de cel mai dur regim în închisoare, fiind mai mereu într-un conflict deschis cu gardienii care-l păzeau. Informațiile despre urmărirea întregii sale familii, cu toate că majoritatea membrilor erau plecați din țară, îl determină pe acesta să declare greva foamei în martie 1925. Două luni mai târziu, Goldstein a încercat să corupă gardienii închisorii pentru a evada. Este refuzat.

Max Goldstein a murit la 11 octombrie 1925 în Penitenciarul Doftana, după o grevă a foamei (a doua din acel an) lungă de 57 de zile. Paradoxal, decesul a survenit exact la câteva ore după ce acesta ceruse să bea lapte și ceai. Cel mai probabil organismul cedase. Ceilalți conspiratori din cazul atentatului de la Senat îi vor supraviețui, însă doar până la Marea Teroare, când o parte a acestora au fost executați pentru presupuse trădări ale Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.